Izolatoarele sunt dispozitive instalate între conductori de diferite potențiale sau între conductori și componente de împământare, capabile să reziste la tensiuni și solicitări mecanice. Funcția principală a izolatoarelor este de a obține izolarea electrică și fixarea mecanică, asigurându-se că nu are loc nicio defecțiune sau erupție de suprafață sub tensiunea de funcționare specificată, supratensiune fulger și supratensiune internă și că nu se produce nicio deteriorare sau distrugere sub sarcina mecanică specificată pe termen lung și scurt. Tipuri de izolatori Există mai multe tipuri de izolatori, clasificate pe materiale, cuprinzând în principal următoarele: Izolatori ceramici: din materiale naturale, cu rezistivitate electrică ridicată, rezistență dielectrică ridicată și proprietăți mecanice bune, potrivite pentru medii umede și corozive. Izolator de sticlă: fabricat din sticlă călită, cu caracteristici de autoexplozie zero, viteză scăzută de autoexplozie, rezistență mecanică reziduală ridicată, potrivit pentru zonele cu poluare ridicată. Izolator compozit: realizat de obicei din materiale compozite, cum ar fi rășina, are avantajele unei bune performanțe anti-foing, greutate redusă și rezistență mecanică ridicată. Contextul istoric al izolatorilor Istoria izolatoarelor poate fi urmărită încă din secolul al XIX-lea. În 1844, odată cu instalarea primei linii de comunicații cu fir pe distanțe lungi, a luat naștere primul izolator telegrafic din lume. În 1897, odată cu popularizarea sistemelor de transmisie AC, a luat naștere și primul izolator de putere din lume. Scenarii de aplicare ale izolatoarelor Izolatoarele sunt utilizate pe scară largă în liniile aeriene de transport, în special pe turnurile de conectare a liniilor de înaltă tensiune, pentru a crește distanța de curgere și a asigura siguranța și stabilitatea transmisiei de putere. Izolatoarele sunt de obicei fabricate din sticlă sau ceramică și pot rezista la schimbări în diferite condiții de mediu și de încărcare electrică
